Titanicul prin ochii ei (Irinei)

Aşteptările mele, împinse până într-un punct foarte înalt de către renumele filmului, puteau fi depăşite numai de o poveste realizată cu eforturi “titanice” ale unor minţi şi inimi profesioniste. Dar coroana ce incununează capodopera cinematografiei, “Titanic”, cu cele mai bune critici, Oscaruri , Globuri de Aur, mi-a strivit orice comentariu negativ atât din perspectiva unui critic de film dar şi din cea de simplu spectator mai pretenţios, blazat de atatea kitschuri şi copii scenografice.

Experienţa, desi repetata în atatea randuri, nu a capatat gustul decrepitudinii, plictisului ce se instalează de regula odata cu a n-a vizionare a unui film. Din contra, varianta 3D, care a avut premiera în data de 6 aprilie, ne-a integrat şi mai bine în universul vaporului-legendă, chipurile multipremiaţilor actori, Leonardo Dicaprio si Kate Winslet (interpretandu-i pe Jack Dawson şi pe Rose DeWitt Bukater) întinerind până în anul 1997, odată cu adâncirea în relief a ecranului şi în tehnologie. Această prospeţime  ce atrage încă inimi gata să fie frânte voluntar de povestea de dragoste dintre o domnişoară de prima clasă, a carei tinereţe este sugrumata de corsetul rochiilor scumpe şi al limitelor impuse de titlul familei ţi un hoinar cu zâmbet ştrengăresc, minte ascuţită de viaţa trăită de pe o zi pe alta, dar… trăita dovedeşte valoarea filmului. „Faima unei cărţi este dată de câte volume sunt vândute, însă, valoarea, de câte ori este recitită.” se spune. Consider că şi filmelor li se poate acorda această maximă.

Vasul Titanic scufundarea Titanic

Dacă în primele minute îţi găseşti poziţia confortabilă în scaun şi o găseşti pe cea a ochelarilor bicolori în arcada nasului tău, mai apoi, pur şi simplu uiti de scaun şi de ochelari. Şi de popcorn. In ciuda anului în care cinematografele au fost inundate de lungmetrajul „Titanic” asa cum vaporul Titanic a fost inundat de apele reci ale Atlanticului, 1997, scenografia, cadrele sunt gândite, filmate, lucrate im-pe-ca-bil, nefisurate de vreun neajuns al tehnologiei, indiciu al trecerii timpului. Deşi frumuseţea rece, măreaţă a vaporului va rămâne o somptuoasă atractie a privirii, curiozităţii pe tot parcursul filmului, e mai apoi eclipsat de frumuseţea umană, caldă a actorilor din distribuţie, în care se incarnează cu naturaleţe caracterele Rose si Jack. Firul povestii, natura efemeră a relaţiei lor în sfera materială a acestei lumi şi faptul că sentimentele nu s-au cufundat, trase la fund de nava colosala sunt bine cunoscute, consider eu, de orisice om ce a ajuns la vârsta ce ii permite să inteleagă, simtă şi nu numai.

Pelicula, intr-adevar, m-a impresionat dar mi-am impus să „stau tare pe pozitii”, vulnerabilitatea mea fiind foarte rar permeabilă, nu prea permitand scurgeri de lacrimi. Insă, ultimele secvente din film au fost prea mult pentru bagajul meu emotional. Sala s-a transformat intr-un cor de suspine benevol, inteţit atât de femei cât şi de bărbati, spre surprinderea, sincer, a nimanui. La eliberarea salii, o doamnă in trecere, a facut o glumă spunând că, dacă tot se cunoaşte efectul lacrimogen al „Titanicului”, ar trebui ataşate batiste de pungile de popcorn. O aprob spontan, considerând acesta ca fiind singurul „neajuns” al Cityplex’ului din Braşov ori al oricarui alt cinematograf.

Concluzia? Nu o spun numai eu, nu o spune numai un critic. O spune orişicine: Indiferent că ştii anumite replici pe de rost deja ori cunoşti doar scheletul povestii vaporului de nescufundat ce stă de 100 de ani pe fundul Atlanticului, opera lui James Cameron, in 3D sau nu, te va surprinde de fiecare dată.

Impresii ale prietenie mele Irina Rosca

Anunțuri

Viata in do major

Se aud note de pianoforte melancolic, note uşoare, blânde şi dumnezeieşti. Ceva simplu şi pur ca mirosul aerului tomnatic de noiembrie se-aşterne calm într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri. Bogăţie, furmuseţe, zgârcenie, idealuri, toate cele specifice omului se sting odată cu lăsarea serii celei de veci. Seara se lasă peste acest om ajuns la cărunteaţă, dar sufletu-i plin de lacrimi. O cameră mare, cu accente franţuzeşti, cu arcade brâncoveniene şi… un pat. Un pat gol, ursuz, rezemat de un perete gălbui şi învins în cele din urmă de igrasie, adăposteşte în el o ultimă încercare disperată a unui suflet cărunt de a răzbii într-o lume nemiloasă.

E depăşit, dar ţine cu dinţii de această casă şi lume ambele aflate în paragină de prea mult timp. Se luptă, dar este singur. Sufletul şi l-a dat de mult unei soţii aflată într-un tablou imens în acril. Ea îi trimite din tabloul său o privire caldă, iubitoare, bietului bătrân, dar în acelaşi timp o privire aristrocrată. Trăsăturile ei: ochii migdalaţi, poziţia galantă a mâinii şi eşarfa ce-i acoperea gâtul subţire arătau rafinamentul acelei doamne ce deţinea şi inima şi sufletul bărbatului.

Fusese în tinereţe un om frumos la chip şi la port, iar acum a ajuns în disperul singurătăţii…

Se simte o notă de încheiere a pianului şi bătrânul cade cu totul în prada impresiunii sale. De-odată e-nvăluit în lumină şi-n pulberi şi totul se încheie. Sunet de pian, miros de aer, căldură pământească – toate se sting şi totul trece ca o seară efemeră de noiembrie.