Limba noastră de la vlădică până la opincă

De la vlădică până la opincă, românii vorbesc din ce în ce mai neîngrijit, mai nepăsător şi mai şubred limba maternă. Fenomenul ţine de o instrucţie precară, dar şi de absenţa modelelor culte din spaţiul comunicării publice (radio, televiziune, ziare).

Cu decenii în urmă, era o ruşine socială să nu pronunţi corect un cuvânt, să faci dezacorduri, să foloseşti un neologism în mod greşit. Ai fi fost de râsul liceenilor, de pildă, să spui că ţi-ai cumpărat „nişte teneşi” (în loc de „tenişi”), că „s-a turnat o placă de ciment în curtea şcolii” (în loc de „ciment”, cu accentul pe ultima silabă), că „profesorii spune una, şi elevii fac alta” (în loc de „profesorii spun una, şi elevii fac alta”). Imaginaţi-vă că toate aceste stâlciri au fost auzite într-o singură zi în Bucureşti, ceea ce mă face să cred că în acest domeniu mergem înainte… ca racul.

Adevărul este nu am cunoscut până acum vreo persoană care, lingvistic, să nu comită greşeli, începând chiar cu mine. Este omeneşte şi de înţeles, mai ales că limba noastră e plină de multe şi alunecoase capcane. Cu toate acestea, greşelile nu pot fi abundente şi nu pot pune în cauză impresia generală că o persoană domină, totuşi, în mod onorabil, graiul neamului.
Greşelile de limbă sunt felurite şi apar atât în vorbire, cât şi în scris. Pronunţările sau înţelesurile greşite stau la baza evoluţiei cuvintelor, de care se ocupă, în plan istoric, etimologia şi semantica. De greşelile de pronunţie, în sincronie, se ocupă ortoepia; de greşelile în scriere se ocupă ortografia; gramatica tratează greşelile de flexiune şi construcţiile deficitare ale enunţurilor; punctuaţia ne îndrumă în folosirea corectă a semnelor convenţionale; semantica ne ajută în deprinderea corectă a sensurilor, iar stilistica, în alcătuirea armonioasă a discursului. Fireşte, n-ar trebui omisă nici retorica, din care stilistica îşi trage în bună parte seva, dar şi aşa lista poate părea excesivă.

Cum abordările prea ordonate nu fac casă bună cu jurnalismul şi cum rubrica aceasta nu vrea să încrunte pe nimeni, voi încerca să-i fac pe plac cititorului, sărind de la una la alta, aşa cum îmi spune inima şi pe cât mă pricep şi eu să însăilez ideile.
***

GREŞELI ORTOEPICE.

În comparaţie cu prietenii noştri spanioli, care, ca şi amicii francezi, pronunţă numele străine adaptate sistemului limbii lor, românii au ales o altă cale, erudită, prin care ne străduim să pronunţăm aceste nume după sonoritatea lor din idiomul de provenienţă. Este, neîndoios, un gest de respect şi eleganţă culturală, dar care reflectă şi flexibilitatea sistemului fonologic al limbii române. Astfel, numele englezeşti vor trebui pronunţate ca în engleză, cele franţuzeşti, ca în franceză, cele nemţeşti, ca în germană etc. Acesta este principiul, deşi o imitare prea fidelă, ca a unui britanic get-beget, să zicem, deranjează, pentru că introduce sunete străine în limba noastră. Erudiţia îşi are şi ea limitele ei, pentru că un vorbitor obişnuit nu are cum să domine zeci de limbi şi nici inspiraţia de a cerceta dicţionarele enciclopedice cu transcriere fonetică care să îi lămurească pronunţia. Iată de ce, mai cu ştiinţă, mai după ureche, sau după cum zic şi alţii, ortoepia numelor proprii ne dă serios de furcă. Deşi lista însemnărilor mele este destul de lungă, voi alege, în articolul de astăzi, doar câteva exemple.

Carrefour

Carrefour este numele unui cunoscut grup francez, fondat în 1959, care, după 1990, a pătruns şi în România. Cuvântul înseamnă, în franceză, „răscruce, răspântie”. Deşi românii erau destul de familiarizaţi cu franceza, din păcate s-a încetăţenit pronunţia Carfur, cu accentul pe „a”, în loc de Carfur. Se pare că tinerii iau azi ca reper, pentru orice nume străin, limba engleză, ceea ce conduce la rostiri eronate şi, pentru noi, jenante.

Chicago

Faimosul oraş american este pronunţat când Cicago, când Şicago. Deşi lingviştii au atras deseori atenţia asupra pronunţiei numelui acestui oraş, cu etimologie indiană, se pare că rostirea corectă nu s-a impus. DOOM-ul ne recomandă rostirea cu „ş”. Cu toate aceste, la un post de televiziune, am auzit de curând Cicago, ceea ce mă face să insist asupra rostirii corecte: Şicago.

New York

Aud în jurul meu pronunţia Niu Iorc, cu accentul pe primul „i”, deşi americanii pronunţă Niu Iorc. Nu ştiu cum se face că tinerii, atât de atraşi de americanisme, unii chiar călătoriţi prin State, continuă să pronunţe la fel de greşit ca şi bunicii lor. O serie de rostiri au devenit nu numai înrădăcinate, ci şi „îndărătnice”.

Citeste mai mult: adev.ro/mu4vua

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s